Îți spun drept: nu vreau un articol corect. Vreau unul care încălzește. Mă uit la ierarhia valorilor și pricep că, fără o ordine lăuntrică, rătăcesc.

Și atunci vine întrebarea care nu mă lasă: cum au reușit oamenii de acum două‑trei mii de ani să vadă legile vii ale lumii doar cu ochii minții și ai inimii?

Poate tocmai pentru că nu aveau multe mijloace, și‑au ascuțit spiritul de observare. Așa că pornesc de la început: mă opresc și văd.

Îți propun să stăm o clipă pe trotuar, ca și cum ne‑am fi întâlnit întâmplător. Îți arăt banca verde cu vopseaua sărită. „E aceeași, nu?” mă întrebi. Stăm. Liniștea își face curaj.

Deodată, dunga subțire de rugină devine râu, urma de palmă pare o poveste lăsată în treacăt, frunza tremură atât de fin încât desenează lumină pe asfalt. Cum de n‑am văzut asta ieri?

Îmi vine în minte cuvântul care nu menajează autoamăgirea:

„Veți privi, și nu veți vedea.” (Isaia 6:9)

Credința e treaba fiecăruia, dar eu mai privesc Biblia ca și pe cea mai bună carte de psihologie a omului: arată unde ne mințim, unde fugim, cum putem avea ochii deschiși și conștiința închisă. Versetul nu ceartă vederea, ci graba cu care o ratăm.

Și atunci te întreb, simplu: ce ți‑a rămas lângă tine ani la rând și a devenit invizibil?

Eu găsesc câteva lucruri la mine:

• cana preferată cu o fisură pe care am „ocolit‑o” mereu;
• clanța cu urme mici, jurnal discret al mâinilor noastre;
• pata de lumină care își schimbă locul ca un ceas fără limbi;
• poate două zgârieturi pe ușă?;
• un X minuscul care spune că ne grăbim prea des;
• în sertarul „de toate”, un bilet vechi care îmi amintește de o promisiune amânată;

Când nu sare nimic în ochi, micșorez viteza. Când nu se arată nimic, schimb unghiul. Când mintea începe să comenteze, îi spun: „acum doar observ”.

Încerc să ascult cu ochii. Și parcă umărul îmi coboară singur; respirația își aduce aminte de mine.

Aici observ ceva și mai adânc: nu pot iubi ceea ce nu văd. Nu pot respecta ceea ce trec cu vederea. Nu pot alege binele potrivit dacă n‑am privit cu adevărat.

De aceea, observarea nu e un mic joc al atenției, e începutul eticii: a vedea ce este, înainte să hotărăsc ce fac.

Hai să‑ți spun un secret mic, de pus în buzunar: dacă numesc pe nume ce mă orbește — graba, ecranul, autopilotul, presupunerile — se deschide ușa dinăuntru.

Văd că nu ridic vocea de dragul dreptății, ci pentru că mi‑e teamă. Văd că nu vreau sfaturi, vreau să fiu văzut. Văd că, uneori, nu mi‑e foame; mi‑e sete.

Și acum, fără etichete, doar ca între prieteni: încearcă azi un minut. Oprește‑te în fața unui lucru banal. Nu‑l corecta cu gândul, nu‑l judeca. Uită‑te până când îți spune ceva.

Dacă vrei, seara, scrie un rând: „Astăzi am observat…”. Repetă o săptămână și vezi ce se schimbă în tine: poate ritmul vorbelor, poate felul în care atingi clanța, poate caldura din privire.

Rămâne o întrebare care să nu lase piatra rece: ce ți‑a spus azi un lucru vechi, pe care nu l‑ai mai auzit demult?

Dacă răspunsul vine, îl primim cu tăcere bună. Dacă nu vine, stăm încă puțin. Uneori, realitatea e ca o frunză: tremură abia și totuși aprinde casa întreagă.