Valoarea e un preț

Într-o seară, poți spune „e în regulă” doar ca să nu strici liniștea. Nu este. Liniștea aceea ține becul aprins toată noaptea. Adevărul, lăsat la ușă, bate încet: „sunt aici, oricum.”

Dimineața se vede limpede: există liniști care costă mai scump decât o furtună mică. Valoarea e un preț. Dacă nu e plătit pe loc, se plătește pe dinăuntru — în somn, în respirație, în priviri.

---

• Când un om tace „ca să nu rănească”, prețul este neliniștea.
• Când se spune tot ce se gândește, prețul este liniștea celuilalt.
• Când se alege ceea ce e drept, se plătește cu comoditatea.
• Când se alege comoditatea, prețul devine respectul de sine.
• În fiecare zi, mici chitanțe invizibile se prind de piele.

Când ți se cere pe loc un adevăr, inima și mintea încep să tragă de cuvinte.

Câte odată poți fi întrebat: „Ți-a plăcut?” Și atunci vocea din cap șoptește: „Spune ceva drăguț, nu complica.” Inima însă răspunde: „Spune adevărul, dar încet.”

Apoi se alege o propoziție curată și un detaliu. Puțină pauză. „Mulțumesc. Chiar aveam nevoie.” Plata este o clipă de jenă, iar înapoi vine încrederea.

---

Adevărul nu e sabie, dar poate tăia. Nu e pernă, dar poate odihni. Dacă e aruncat, lovește. Dacă e ținut prea mult, apasă. Prinde valoare când e întins cu blândețe.

Când ești în doi, poate unul are ultimul cuvânt; dar prețul serii îl plătiți amândoi.

Se câștigă discuția și se pierde seara. A doua zi: „Îmi pare rău. Nu era despre a avea dreptate.” Plata este mândria; podul se reface între doi oameni.

Dacă se spune adevărul, va fi cineva iubit mai puțin? Nu se știe. Dar dacă nu se spune, scade iubirea de sine.

---

Ieftinul iese scump. „Vorba grea” se amână pentru mâine. Mâine devine coridor. În cap, replica perfectă; în piept, nodul. Când apare eschiva, se subțiază respectul de sine: scuzele se ascut, coloana se tocește.

Când spui «da» de teamă, nota se plătește seara, la oglindă.

La o întâlnire, poți spune „da” deși nu se poate. Seara, oglinda arată un zâmbet care nu-i aparține. A doua zi vine reparația: „Adevărul e că nu pot. Îmi pare rău.” Costă rușine, aduce aer.

---

Cum se plătește corect? Nu cu vinovăție — aceea murdărește. Nu cu spectacol — acela golește. Plata dreaptă e prezența: se rămâne în discuție, se alege un cuvânt drept, se respiră până trece tremurul. Se încetinește. Palmele rămân deschise pe masă — un memento că nu e nimic de apărat.

Când apare scurtătura „inofensivă”, busola cere un răspuns scurt.

Poate la muncă, se propune „o scurtătură”. Umerii se strâng. Răspunsul: „Nu pot.” Aerul se răcește o clipă, apoi devine clar. Se pierde popularitate ieftină; se câștigă o pace lungă.

Când vine vorba grea, un pahar cu apă, numirea exactă a ceea ce doare, două bătăi de inimă de tăcere. Tăcerea aceasta e ca o rindea: netezește colțurile.

---

Cât costă să rămână cineva întreg? Uneori, oboseală; alteori, așteptare; alteori, tăcerea unei seri. Dar o lumină mică rămâne aprinsă când nu te trădezi.

Atunci se înțelege: plata a fost corectă. Ochii nu mai fug, pieptul nu apasă, cuvintele nu cer scuze după ele.

Dacă se cere iertare primul, se pierde teren? Poate. Dar se câștigă loc în inimă. Acolo e nevoie de spațiu, nu de aplauze.

Când prietenia a tăcut prea mult, un adevăr simplu poate deschide din nou ușa.

Când doi prieteni vechi se întâlnesc. Unul așteaptă ca celălalt să aducă vorba despre rană. Nu o face. Aduce el: „Mi-a lipsit prietenia ta.” Adevărul se așază ca pâinea caldă. Tăcerea se taie în felii subțiri.

---

Noaptea, inventarul trece ca fotografiile: aici s-a ales confortul, aici adevărul, aici tăcerea din frică, aici cuvântul din grijă. Nu se dau note. Întrebarea rămâne: unde s-a încălzit aerul? Acolo a fost plata bună.

Întrebări care țin pe oricine viu, nu doar „corect”: – Ce se protejează: orgoliul propriu sau celălalt om?
– Ce se dorește să se audă din gest: puterea proprie sau adevărul comun?
– Ce preț se plătește dacă se alege ușorul? Ce preț se plătește dacă se alege dreptul?

---

Există câteva monede rare care deschid uși: „Îmi pare rău.” „Ai dreptate.” „Nu știu.” „Mulțumesc.”

De fiecare dată când apar, conversația se schimbă în fața ochilor: din meci, devine masă.

Când un copil e supărat, o întrebare blândă cântărește mai mult decât o lecție.

Când un copil e vizibil supărat. Un adult ar putea ține o lecție. Ar putea spune doar: „Îmi pare rău că te-am întrerupt ieri. Vrei să-mi spui acum?” Pe masă se așază o lume întreagă de cuvinte simple. Costă cinci minute. Valorează o încredere nouă.

---

Valoarea e o fântână — dacă se ocolește adâncul, se bea doar apa tulbure de la margine. Se coboară cu grijă, se scoate puțin, dar curat.

Uneori e și o balanță: o mână pune adevăr, cealaltă blândețe. Când brațele se aliniază, înăuntru se aude un clinchet scurt: nu s-a trădat pe sine.

---

Ce liniște se cumpără azi cu o tăcere comodă? Și ce pace ar veni dacă s-ar rosti adevărul acela, încet și drept?