Uneori mi se pare că viața ar vrea să fie o stradă dreaptă, cu borduri curate, cu semne vizibile și asfalt care lucește după ploaie.

O iei înainte, calculezi distanța, știi unde ajungi. E liniștitor. Dar după câțiva pași, liniștea aceea începe să semene cu plictiseala — ca într-o cameră în care ai pus toate lucrurile la locul lor și nu mai rămâne niciun colț în care să se poată ascunde mirarea.

A calcula înseamnă să pășești pe drumul acesta neted. A gândi, însă, e altceva: e clipa în care te oprești, tragi aer, auzi o foșnire dinspre marginea drumului și, fără să-ți ceară nimeni, intri în pădure.

Nu ai hărți perfecte. Ai doar busola pe care ți-o dă inima, cu acul ei tremurând între frică și curiozitate.

De multe ori, gândirea adevărată începe cu un pas strâmb — nu perfect, nu sigur —, dar al tău.

Am înțeles târziu că emoțiile nu sunt un capriciu al drumului, ci seva care-l ține viu. Seva nu face zgomot. Curge în tăcere, ca și cum copacul ar respira pe dedesubt. O vezi doar în roade.

Așa mi se pare și cu gândurile: poți ridica un schelet logic, impecabil, să sune ca un manual; dacă nu are sevă, nu poartă niciun miros de pădure, doar praf de bibliotecă.

Mi-a rămas în minte o imagine simplă: mineralele prețioase nu stau la soare. Pentru ele trebuie să cobori, să-ți murdărești mâinile, să accepți întunericul dintre pietre.

Emoțiile sunt la fel. Ce-i mai valoros în noi stă adânc, în locul care se arată rar.

Și poate de aceea oamenii se usucă uneori la suprafață: nu pentru că n-ar avea bogăție în ei, ci pentru că au zidit intrarea spre mină ca să nu mai fie deranjați.

Sunt zile când tăcerea mea e iarnă. Nu vorbesc, nu pentru că n-aș avea ce spune, ci pentru că seva se retrage în rădăcini. Își face rost de putere.

Și sunt alte zile în care tăcerea seamănă cu o mină închisă: intrarea e barată cu scânduri groase, iar eu, trecând pe lângă locul acela, mă prefac că e doar o colină fără importanță.

Diferența e subțire ca un fir de fum.

• Iarna promite o primăvară.
• Mina închisă promite încă o zi de oboseală fără motiv.

Mă întreb adesea dacă n-am căutat prea mult „formule de viață”. Ne place să știm „cum se face”: în zece pași, în trei obiceiuri, în cinci reguli. Când le ții în mâini, par solide; când le pui pe inimă, nu cântăresc nimic.

Poate că nu avem nevoie de încă o listă, ci de o singură frază adevărată pe zi. O propoziție minerală, mică și grea: „Mi-e teamă de asta, dar aleg totuși să merg.” Atât.

Restul se așază după cuvântul trăit.

Pe drumul asfaltat înveți precizia. În pădure înveți să asculți. Nu e nimic romantic în asta: e doar muncă nevăzută.

Să-ți numeri pașii când nu vezi clar; să te oprești la un izvor mic, fără pretenții, și să recunoști că ți-a fost sete. Să revii, dacă ai luat-o greșit, fără să-ți pedepsești curajul de a fi încercat.

În fond, gândirea nu e duelul cu o idee, ci o alianță cu ritmul tău interior. Când îl trădezi, se usucă seva. Când îl onorezi, chiar și greșelile se înscriu într-un fel de frumusețe.

Mi-am spus într-o seară: dacă ar fi să trăiesc doar prin calcule, aș ajunge foarte departe — dar în ce direcție?

Poți trece mări și țări pe drumuri impecabile, poți aduna toate confirmările care se adună în buzunarele cuiva „deștept”, și totuși să nu mai ai poftă de viață.

Pofta nu vine din corectitudine. Vine din sens. Iar sensul e totdeauna viu: un râu, nu un tabel.

Și mai e ceva: gândirea, când e vie, are miros. Îi simți prospețimea chiar înainte să-i verifici logica.

E mirosul acela de după ploaie, când asfaltul încă aburește, dar dinspre pădure vine o răcoare care deschide pieptul.

Atunci știi că nu ai calculat doar; ai înțeles ceva care te face mai om, nu doar mai eficient.

Îmi dau seama că am trăit multă vreme cu ideea că regulile sunt lanțuri. Nu sunt. Sunt balustrade. Te ajută să nu cazi, îți aduc aminte de margine.

Dar dacă le legi de mâini, nu mai poți îmbrățișa nimic. Când mă prind prea strâns de ele, întreb simplu: mă protejează sau mă imobilizează?

Răspunsul se simte în respirație: dacă se lărgește pieptul, pot înainta. Dacă se strânge, e un semn că am zidit fără să-mi dau seama intrarea către mină.

Poate că toată arta aceasta de a gândi e de fapt arta de a păstra seva în mișcare. Să nu lași iarna să devină an după an, să nu confunzi tăcerea cu pierderea, să nu tratezi emoțiile ca pe niște musafiri indispuși.

Emoțiile nu sunt capriciile drumului; sunt hărțile pe care încă nu le-ai învățat să le citești. Îți arată reliefuri, prăpăstii, poteci. Când nu ți le place, le ascunzi; când le primești, pădurea începe să-ți spună pe nume.

Mă uit la oameni și văd același lucru: ne e frică de necunoscut, dar ne plictisim de cunoscut. Între cele două, se naște curajul discret al minții.

Nu strigă. Nu face poze. Doar îți mișcă puțin pașii, încât să te trezești într-o poiană pe care n-o știai.

Acolo, cuvintele au alt gust. Spui simplu: „Aici e bine.” Și-ți vine să rămâi un pic, nu pentru că te-ai săturat de drum, ci pentru că ai găsit locul din care drumul are sens.

Dacă aș lăsa ceva cititorului, n-ar fi o listă. Ar fi un indiciu: caută-ți propoziția minerală de azi.

Nu trebuie să fie frumoasă, ci adevărată. Poate că sună așa: „Nu mai pot să fug, așa că mă opresc.” Sau așa: „Nu mai vreau să tac, așa că încep cu un cuvânt mic.” Din asemenea pietre se deschide mina.

Și dacă te întrebi cum știi că e iarnă în tine sau doar ai zidit intrarea, ascultă-ți diminețile.

Iarna te cheamă încet, cu promisiunea că o frunză, cândva, se va desface.

Mina închisă te ține jos, ca o pătură grea în iulie.

Pentru iarnă ai răbdare.

Pentru mină iei scândura jos — cu teamă, cu emoție, dar cu mâinile tale.

Cea dintâi e un anotimp.

Cealaltă, o decizie.

Îmi place să cred că viața, până la urmă, nu ne cere să alegem între drum și pădure.

Ne roagă doar să știm când avem nevoie de unul și când de celălalt.

• Când să numărăm pașii și când să numărăm răsuflările.
• Când să respectăm balustrada și când să deschidem poarta.
• Când să coborâm după mineral și când să așteptăm ca seva să urce singură.

Seara, când străzile se golesc și pădurea rămâne de sine, îmi vine să zâmbesc pe sub cuvinte.

Îmi pare că aud cum curge ceva prin mine, ca un fir subțire de apă care se face râu fără zgomot.

Atunci știu: n-am făcut mare lucru.

Doar n-am mai trăit totul din calcule.

Am lăsat gândirea să meargă pe urmele mele — și, fără să observ, am ajuns într-un loc care miroase a ploaie proaspătă și a lemn cald.

---

Dacă vrei, păstrează aceste rânduri ca pe o lumină mică la marginea drumului. Nu să te învețe — ci să te însoțească.