„Unde sunt eu acum… în mine?”
„Pe cine ma văd în fața mea, cu adevărat?”

Despre înstrăinare, privire și întoarcere

Trăim într-o lume în care oamenii sunt tot mai aproape… și tot mai departe.
Ne vorbim zilnic, dar nu ne mai vedem.
Ne atingem prin ecrane, dar nu mai știm să atingem sufletul.
Și încet, fără să ne dăm seama, începem să ne înstrăinăm. Nu doar de ceilalți — ci de noi înșine.

Totul pare normal. Rutina merge. Munca merge. Viața merge.
Dar în adânc se întâmplă ceva: nu mai suntem acasă în noi.
Iar dacă nu mai ești acasă în tine, cum să te mai recunoști pe tine? Cum să-l mai recunoști pe celălalt?

---

🔍 Unde ești?

E prima întrebare pe care Dumnezeu i-o adresează omului în Biblie, după Cădere.
Nu întreabă: „Ce ai făcut?”
Ci:

„Unde ești?”

E o întrebare care nu a îmbătrânit niciodată.
Pentru că omul încă fuge. Încă se ascunde. Încă se pierde.
În goană, în frici, în mască, în succes, în comparații.

Dar vine o zi când totul tace, și întrebare revine:

Unde ești… acum, în tine?

Ești atent? Ești viu?

Sau ești prins într-un rol care nu-ți mai aparține?

---

👁️ Pe cine mai vezi în fața ta?

Când ai privit ultima dată un om… și chiar l-ai văzut?

Nu eticheta. Nu părerea ta.

Ci omul. Cu toată prezența ta liniștită.

Poate că nici el nu mai e în el.

Poate sunteți două umbre care încearcă să se înțeleagă.

Și nu iese. Pentru că nu e nimeni cu adevărat acolo.

Relațiile nu suferă doar de lipsa iubirii.
Suferă de lipsa prezenței.
De lipsa vederii sincere.
De absența noastră din viața noastră.

---

🌌 Și unde mai suntem noi?

Nu pe hartă. Ci ca ființe.

Ca suflete care ar vrea să se apropie, dar nu mai știu cum.

Pentru că au uitat întâi să stea cu sinele lor.

Poate de aceea e tot mai greu să iubim fără să controlăm.

Să ascultăm fără să judecăm.

Să fim împreună fără să ne sufocăm.

Nu pentru că nu ne mai dorim.

Ci pentru că nu mai știm să fim acolo.

---

🌱 Poate totul începe cu o reîntoarcere simplă:

– Să ne întrebăm: Unde sunt eu acum, în mine?
– Să privim un om și să lăsăm cu adevărat loc pentru el.
– Să tăcem, nu ca absență, ci ca invitație.
– Să respirăm împreună cu viața, nu împotriva ei.

---

Și poate, într-o zi, în tăcerea unei camere sau în mijlocul unei conversații,
îți vei auzi din nou sufletul spunând:

„Te văd.”
„Sunt aici.”
„Acum… suntem.”

Și poate va fi suficient.

Pentru un nou început.

Pentru o regăsire.

Pentru o iubire care nu cere mai mult decât prezență vie.

---

🌿 Fântână cu capacul pus:

Fiecare om e ca o fântână cu capacul pus.
Poți trece pe lângă el fără să simți nimic.

Dar dacă te oprești, ridici capacul cu grijă… și aștepți tăcut…
vei auzi adâncul.

Și poate… un strop viu de adevăr.

---

💬 Te îndemn:

Oprește-te.

Respiră.

Întreabă-te cu blândețe:

„Unde sunt acum… în mine?”

Apoi privește omul din fața ta.

Nu ca pe un obstacol. Nu ca pe un necunoscut.

Ci ca pe un suflet care, poate, se întreabă și el:

„Dar eu… unde sunt acum?”

Răspunde în tăcere, răspunde pentru tine.