Acum stau și mă gândesc… oare ce lăsăm în urmă, de fapt? Poate locuințe, automobile, averi, o oarecare stabilitate.

Aș vrea să cred că tot ce facem este pentru binele copiilor noștri. Vreau să cred că încercăm să le facem viața mai ușoară.

Dar mă întreb dacă asta e suficient…

Privesc în jur și observ părinți care muncesc neîncetat, dedicându-și viața construirii unui viitor pentru copiii lor.

Și totuși, văd atât de mulți tineri care par cumva rătăciți, nesiguri, incapabili să-și asume propriul drum. Mă surprinde acest lucru. Îmi imaginam că toate sacrificiile părinților ar trebui să le ofere tocmai putere și claritate. Dar poate m-am înșelat.

Îmi vine în minte gândul că poate „a construi pentru cineva” nu înseamnă să îi lași totul gata pregătit. Fără griji, fără lipsuri. Poate, fără să vrem, îi privăm de șansa de a-și construi singuri ceva al lor.

Poate că lumea asta sigură și confortabilă pe care o oferim îi face să ezite. Poate îi împiedică să iasă din zona lor de siguranță.

Observ cum mulți tineri nu par dornici să părăsească casa. Își spun mereu că nu e momentul, că mai e timp, că încă nu sunt gata.

Și asta mă face să gândesc că poate nici nu e vina lor. Poate că nu au fost învățați să fie pregătiți.

Sau poate că noi, părinții, le-am dat totul, cu excepția lecției despre cum să trăiască fără noi.

Și atunci, un alt gând mă încearcă: cine e mai egoist în situația asta?

Noi cei care vrem să le oferim totul. Sau tot noi, care poate nu suntem încă pregătiți să îi vedem plecând?

Poate că, fără să ne dăm seama, pretindem că le construim un viitor sigur. Încercăm doar să ne asigurăm nouă o liniște interioară. Ori ne dorim o siguranță că vor rămâne mai aproape de noi.

Nu dorim să simțim durerea desprinderii prea curând. Nu e o idee confortabilă, dar o simțim adevărată și nu putem să o ignorăm.

Și atunci mă întreb, oare ce înseamnă cu adevărat să educi?

Poate că ar trebui să ne întoarcem la vremurile trecute. Nu la carul cu boi, ci la acele momente când nu primeam răspunsuri pregătite.

La acele întrebări care ne ajutau să ne conștientizăm limitele și ignoranța, care ne provocau să reflectăm singuri la situații și tot singuri să găsim soluții.

Poate că exact asta ar trebui să facem și noi cu copiii noștri. Să nu le dăm direct răspunsuri, ci mai degrabă să îi facem să-și pună singuri întrebări.

Dar îmi dau seama imediat că e mult mai greu să faci asta. Este mai dificil decât să oferi pur și simplu o casă, o moștenire, bani într-un cont.

Pentru că acest tip de educație ar presupune să îi las să greșească, să sufere, să aibă dubii și incertitudini.

Și ce părinte ar putea accepta asta ușor?

Însă, dacă nu trec prin aceste momente grele, cum vor învăța să se descurce?

Observ că trăim într-o lume care ne oferă mai multă informație decât oricând. Paradoxal, aceasta pare să ne învețe tot mai puțin.

Tinerii au atât de multe cunoștințe, însă adesea nu știu cum să le aplice. Nu pentru că nu ar fi inteligenți, ci poate pentru că nu au fost niciodată încurajați să descopere lucrurile singuri.

Li s-au oferit mereu răspunsuri, dar prea rar li s-a permis să întrebe de ce.

Și atunci mă gândesc că poate greșim undeva. Poate că, în loc să le oferim siguranță absolută, ar trebui să le oferim libertatea.

O libertate bazată pe responsabilitate.

Le-am putea da și instrumentele necesare ca să descopere singuri.

Poate că adevărata moștenire nu e ceea ce lăsăm în mâinile lor, ci ceea ce sădim în mintea lor.

Și dacă nu reușim asta, ce se va întâmpla?

Probabil vom crește o generație care va avea totul. Totuși, nu va ști ce să facă cu ceea ce are.

O generație cu răspunsuri gata făcute, dar incapabilă să pună întrebări fundamentale, așteptând mereu să fie ghidată de alții.

Cel mai trist mi se pare faptul că, probabil, nici nu vor realiza ce au pierdut.