Subtitlu: Trezirea e un dar. Dar și o povară.

La început a fost o întrebare.

Apoi au fost mai multe. Puse în șoaptă, în tăcere, uneori în gând, alteori ca o răsucire în piept la ceas de noapte:

„Oare trăiesc ceea ce simt? Sau doar ceea ce trebuie?”

Am început să-mi observ gândurile.
Apoi reacțiile.
Apoi emoțiile pe care nu le mai puteam păcăli.

De exemplu, simțeam o tristețe inexplicabilă în momentele în care zâmbeam. O iritare profundă când cineva îmi spunea „totul va fi bine”, de parcă adevărul meu era invalidat.

O neliniște în piept când tăceam în fața unor lucruri care mă dureau. Era ca și cum sufletul meu începuse să țipe, iar eu nu mai aveam cum să-i pun perna pe gură..

Începeam să-mi dau seama că, de fapt, eu nu locuiam în mine, ci în imaginea pe care mi-o construisem. Eram prezent în viața mea, dar nu și în propria inimă.

Și într-o zi… m-am trezit.
Nu în sensul poetic și dulce.
Ci în sensul dureros și crud:
Am început să văd. Să înțeleg. Să nu mai pot închide ochii la ceea ce până ieri părea normal.

• Fiecare gest avea o greutate.
• Fiecare relație, un înțeles.
• Fiecare alegere, un ecou înăuntru.

---

Claritatea e un lux… dar și un blestem

Când devii conștient, nu mai poți trăi pe pilot automat.
Nu mai poți râde la glumele care jignesc.
Nu mai poți sta lângă oameni care se plâng mereu.
Nu mai poți consuma superficial, nici timp, nici iubire.

Totul devine vizibil. Prea vizibil.
Zgomotele devin mai zgomotoase, ca un ceas care ticăie într-o cameră unde altădată domnea tăcerea.

Minciunile, mai transparente, ca vitrinele curate ale unui magazin gol – vezi prin ele, dar nu mai găsești nimic de luat. Tăcerile, mai grele.

Îți dai seama că înainte nu simțeai totul pentru că trăiai într-o carapace. Acum simți tot. Până și ceea ce nu ți-ai dori. Ești ca o rană deschisă care a învățat să meargă prin viață fără bandaj.

Atenția se ascuțise, dar cu ea venise și o durere pe care nu o anticipasem:

Vedeam totul. Dar nu mai știam ce să fac cu tot ce vedeam.

Iar această luciditate bruscă nu e un premiu, ci o criză a sufletului.

E ca și cum ai fi mutat dintr-o cameră luminată și caldă într-una unde lumina e fluorescentă, rece, crudă, reală. Nimic nu se mai poate ascunde.

---

Îți dorești trezirea. Dar nu știi ce costă.

Conștiința e o lumină. Dar și o rană deschisă.
Când ți se deschid ochii interiori, îți dai seama că trăiai într-o cameră frumos decorată… dar fără ferestre.

Ieșirea nu mai e o alegere, ci o necesitate. Și asta doare.

Nu mai poți să dormi liniștit, pentru că realitatea e mereu acolo, ca o picătură care cade ritmic într-o chiuvetă tăcută.

O prezență constantă, neclintită, care bate la tâmpla ta ca o întrebare care nu vrea să adoarmă. Nu dispare când închizi ochii.

Din contră – se așază lângă tine, în pat, ca o lumină care nu vrea să se stingă, mișcându-se, respirând, cerându-ți răspunsuri.

Și nu mai există cale înapoi. Ceea ce ai văzut nu mai poate fi nevăzut.

Și te întrebi:

„Oare era mai bine să nu știu?”

Sau și mai subtil:

„Cum trăiesc acum cu toate lucrurile pe care le-am înțeles?”

Uneori îți vine să fugi înapoi. Să te îmbeți de vechi obiceiuri, să te ascunzi în muncă, în distrageri, în rețele sociale, doar să oprești acest torent de claritate. Dar nu mai merge. Nu te mai poți păcăli. Pentru că ești treaz.

---

Dar apoi… în miezul nopții apare un adevăr liniștit:

Nu era mai bine. Era doar mai ușor.

Iar ceea ce e ușor nu e întotdeauna viu. Uneori, ușor înseamnă moarte lentă. Înseamnă a dormi cu ochii deschiși și inima închisă.

Adevărul nu e confortabil. Dar e viu. Te ține treaz. Te pune în mișcare. Îți aduce înapoi inima. Nu ca înainte. Ci mai clară. Mai prezentă. Mai aproape de ceea ce ești cu adevărat.

Și, uneori, în mijlocul nopții, în timp ce nu dormi…
Îți dai seama că ești mai viu ca niciodată.

Nu pentru că ai găsit răspunsurile.
Ci pentru că nu le mai eviți.

Și asta… e primul somn bun. Nu cu ochii închiși, ci cu sufletul treaz.

Poate nu vei mai dormi ca înainte, dar cine a spus că liniștea se găsește doar în somn?

Poate liniștea reală vine atunci când, chiar și treaz, nu te mai temi să rămâi cu tine.

---

Gând de buzunar:

Conștiința nu e un pat moale. E o fereastră deschisă spre lume. Și uneori, prin ea bate vântul adevărului. Alteori, intră lumina. Dar niciodată nu e întuneric.

Întrebare vie:

Tu ce ai făcut cu întrebările tale, după ce le-ai aflat răspunsul?
Sau… ai avut curajul să le lași deschise?

P.S.

Poate că nu voiam, de fapt, să devin conștient.
Poate că voiam doar să fiu iubit așa cum sunt… fără să mai fie nevoie să deschid ochii larg.

Dar într-o zi am făcut greșeala (sau miracolul?) de a mă întreba: „E viața mea aceasta? Sau doar o versiune acceptabilă din ea?”

De atunci… nu mai pot adormi la loc.
Dar în lipsa somnului, am învățat să trăiesc cu mine. Nu perfect. Dar viu.
Și uneori, asta e tot ce trebuie.

„Și voilà – așa se scrie o noapte de conștiință.” 😌

Citește si acest articol unde vei afla ce se întâmplă până la conștiință