Subtitlu: Mă caut, dar cred că m-am dezabonat de la mine însumi.

Totul a început nevinovat.

O carte – cred că era „Atomic Habits” sau poate „Călugărul care și-a vândut Ferrari-ul”. Un podcast despre rutinele de dimineață. Și o frază care suna bine și parcă mi s-a lipit de suflet ca un sticker motivațional: “Fii cea mai bună versiune a ta!”.

Nu mai știu exact unde am auzit-o, dar mi s-a părut că e pentru mine. Directă, frumoasă, hipnotică. și parcă mi s-a lipit de suflet ca un sticker motivațional: “Fii cea mai bună versiune a ta!”.

Și uite-așa am început. Cu entuziasm. Cu agendă, stilou nou, pagini de jurnal, obiective SMART, aplicații pentru respirație și notificări care-mi aminteau, la fiecare două ore, că „merit tot ce-i mai bun”.

Eram serios, disciplinat și plin de zel. Mi se părea că dețin secretul reușitei – doar să continui, doar să nu mă opresc niciodată.

Mă trezeam devreme. Beam apă cu lămâie. Nu mai mâncam gluten, nici zahăr. Recitam afirmații în oglindă. Citeam cărți despre succes, făceam liste de recunoștință, repetam mantre.

Eram hotărât să devin OMUL. Marele om. Versiunea Premium a sinelui meu cu upgrade la înțelepciune, mușchi, compasiune și un program de dimineață demn de un general spiritual.

Dar, pe drum, ceva s-a întâmplat.

O tăcere ciudată a început să se instaleze între mine și mine. Un gol subtil, ca și cum ceva viu ar fi fost scos din ecuație. Nu era oboseală fizică, ci o dezorientare blândă. Și m-am întrebat: „Unde e omul care începea ziua cu mirare, nu cu o aplicație de time management?”

---

Din prea mult „mai bun”, am pierdut ce era bun deja.

Nu știu când exact. Dar la un moment dat, m-am trezit obosit.
Nu de muncă. Ci de mine.

De toată presiunea de a evolua. De checklisturile spirituale, de citate lipite pe frigider, de „mindfulness pe repede înainte”.

Vocea aia din capul meu spunea mereu: „poți mai mult”, „nu te opri”, „crește”, „optimizează”. Era o voce harnică. Dar nu era blândă.

Când te concentrezi doar pe cine vrei să devii, uiți cine erai când zâmbeai firesc. Fără listă. Fără evaluare de sine. Fără întrebări sofisticate despre menirea ta cosmică.

Mi-am dat seama că încercam să mă construiesc… dar mă tot demolam pe parcurs. Nimic nu mai era destul. Nici bucuria, nici liniștea, nici eu. Până și zâmbetul devenise un obiectiv.

Ajunsesem un om „în construcție” permanentă. Dar nu mai era clar cine construiește, ce se construiește și, mai ales, de ce.

Mă simțeam ca o clădire cu schele de aur, dar fără locatar. O casă de lux în care nimeni nu mai aprindea lumina.

---

Dezvoltarea personală m-a făcut performant. Dar străin.

Eram eficient. Conștient. Antrenat. Făceam totul ca la carte. Dar cartea era mereu alta și parcă niciuna nu avea coperta mea.

Nu mai știam ce-mi place cu adevărat. De ce scriu. De ce merg. De ce vorbesc. Răspunsurile erau corecte, dar nu mai aveau gust.

Ajunsesem un avatar al propriei deveniri.
Un cont de Instagram viu, dar fără acces la suflet.
O colecție de obiceiuri bune, fără plăcerea de a trăi.

Eram ca o poză cu zâmbet, făcută în aceeași zi în care sufletul cerea o pauză.

Și totuși, lumea zicea că sunt bine. Pentru că bifam toate casetele.
Dar înăuntru era o altă lume. Una fără bancnote, dar și fără bucurii.

---

Și atunci am înțeles ceva banal, dar viu:

“Nu trebuie să devii altul ca să fii tu. Doar trebuie să nu te mai abandonezi.”

Poate că dezvoltarea personală e bună. Dar doar dacă nu devine o altă mască.
Poate că să crești înseamnă și să te oprești din alergat.
Poate că e loc, și de respirație, și de lene, și de greșeli. Și că nu e nevoie să fii extraordinar în fiecare zi, ci adevărat măcar o dată pe săptămână.

Și poate că adevărata dezvoltare personală e atunci când, în sfârșit, ai curajul să spui:

„Așa cum sunt… e destul de bine pentru azi.”

Și să te lași să fii. Să asculți. Să nu performezi. Să mănânci înghețată fără vină. Să taci fără să-ți pui întrebări existențiale.

Să-ți dai voie să fii viu:

• Nu productiv.
• Nu optimizat.
• Doar viu.

Ca o pădure după ploaie, care nu trebuie să demonstreze nimic, dar există cu toată ființa ei – umedă, fragedă, prezentă. Ca un copil care aleargă fără motiv, doar pentru că poate. Ca un suflet care respiră fără să se justifice.

---

Gând de buzunar:

Nu tot ce pare progres e creștere. Uneori e doar o fugă cu haine frumoase. Și cel mai mare salt e uneori un pas înapoi, spre tine.

P.S.

De multe ori, ceea ce se numește azi dezvoltare personală e de fapt o uniformizare interioară, un soi de „fast food spiritual” cu zâmbet la pachet și îndemnuri motivaționale reciclate.

Toți vor să fie perfecți. Dar prea puțini mai sunt vii. Cu ezitări. Cu întrebări. Cu răsturnări. Cu tăceri care nu încap în PDF-uri.

Nu mai sunt persoane vii cu o dezvoltare sănătoasă, ci mai degrabă niște manechine îmbrăcate frumos în intenții corecte, dar goale de inimă.

Și poate că dacă încă mai simți un ecou în tine… înseamnă că n-ai devenit vitrină. Înseamnă că încă ești om. Tu când ai simțit ultima dată că devii cineva… și totuși te pierzi?

Sau mai bine spus: Tu chiar știi cine devii? Sau doar ai învățat să mimezi bine un ideal străin?

Și dacă te-ai întâlni cu tine, cel de acum 5 ani, oare te-ar recunoaște? Sau ar spune: „E frumos ce-ai ajuns… dar unde ești tu?”