Despre acel altfel de „citit” care te ține întreg în lume.

De multe ori, când spun: „Învățați copiii să citească”, unii zâmbesc cu o ironie blândă, ca și cum aș fi spus ceva prea simplu. Dar eu nu mă gândesc la litere plimbate cu ochii, ci la acel citit care te ține viu într-o lume în care totul pare să alunece.

Nu la cititul din bancă, cu mâna ridicată și cuvântul subliniat cu roșu, ci la acel citit care începe în tăcerea unei priviri, continuă într-un gest nelămurit, și se sfârșește, poate, într-o decizie bună.

A citi viața nu înseamnă doar să urmezi litera, ci să simți sensul dincolo de ea., unii zâmbesc politicos și se gândesc la alfabet, povești și lecții.

Dar eu, când spun asta, am în gând ceva mai adânc.Ceva ce nu încape într-o programă școlară și nu se evaluează prin note.

Mă refer la lectura vieții.

La acel citit care nu se face doar cu ochii, ci și cu mintea, cu inima, cu instinctul.

Cititul care te ajută să te orientezi — ca atunci când ești într-un oraș necunoscut și nu găsești adresa pe care o cauți, dar un detaliu aparent banal, o culoare de vitrină sau un nume de stradă îți aprinde o amintire și știi dintr-o dată încotro s-o iei.

Ca atunci când simți că un om nu spune totul cu vocea, dar felul în care tace, ezită sau privește spune destul.

E cititul care vine din suflet, nu din privire.

Când totul în jur e neclar și nu știi încotro, tot tu trebuie să simți drumul. Fără hartă, fără ghid, doar cu acea voce tăcută din tine care îți șoptește: „Pe aici e bine.”

Adevărata lectură nu e doar despre cuvinte tipărite, ci despre: alegeri, oameni, locuri, gesturi, priviri, semne, contexte.

E acel ochi interior care nu doar vede, ci înțelege. Acea inteligență tăcută care te ține pe picioare când lumea se clatină.

Cititul profund nu cere neapărat cărți, ci:

• Curiozitate
• Prezență
• Discernământ

Am înțeles cu adevărat ce înseamnă asta într-o zi simplă, dar mare.
Fiica mea avea 18 ani și urma să plece singură, de la Roma spre Chișinău.
Fusese în ospeție la noi, în Milano.

A fost un timp frumos împreună. Dar întoarcerea era altfel. Nimeni nu o putea însoți.
Nici eu. Nici mama ei. Viața a decis. Și noi am acceptat, nu fără emoții.

Aș fi putut spune: „E prea devreme. E prea complicat. Mai bine nu.”
Aș fi putut căuta motive, piedici, amânări.
Dar ceva în mine a știut: „Acum e timpul. Acum trebue făcut acest pas.”

Un pas spre încredere, spre desprindere, spre maturizare.

Așa că i-am spus simplu:
„Tati, dacă știi să citești, o să ajungi cu bine.”

Și nu mă refeream la cărți.
Ci la panouri. La semne. La bilete. La simboluri. La indicatoare. La oameni.
La fețe, la intersecții, la mici detalii care spun mai mult decât pare.
La tot ce e deja scris în jurul nostru – doar că nu întotdeauna vedem. Sau nu știm să privim.

I-am arătat hărți, imagini, i-am vorbit calm și clar.
Am repetat traseul, am făcut simulări, am povestit despre ce-ar putea fi.
Dar cel mai important lucru pe care i l-am dat a fost încrederea.

Încrederea.

Încrederea că va ști să citească tot ce trebuie. Încrederea că nu va fi singură, pentru că va fi prezentă.

Și a plecat. Singură.
Din Milano, spre Roma. A trecut prin aeroporturi, a schimbat, a zburat.
A vorbit în italiană, a citit în engleză, a înțeles în tăcere.
Și a ajuns acasă. Întreagă. Bucuroasă. Mai mare decât plecase.
Mai așezată în sine. Mai atentă. Mai vie.

De atunci, vorba noastră de acasă a rămas:
„Dacă știi să citești, nu te rătăcești.”

Asta e, după mine, adevărata educație.
Nu doar să memorezi, ci să înțelegi.
Nu doar să repeți, ci să simți.
Să aprinzi ochii unui copil, nu doar să-i umpli capul.
Să-i dai un instrument invizibil, dar puternic:

Capacitatea de a citi lumea.

Să-l înveți să vadă:
– un drum necunoscut și să-și dea seama unde duce, chiar dacă nimeni nu i-a spus.
– o privire și să simtă ce spune cu adevărat, nu ce pare că spune.
– o tăcere și să înțeleagă durerea din ea, nu doar absența cuvintelor.
– o ofertă atrăgătoare și să vadă capcana din spate, nu doar promisiunea.
– un gest banal și să-i simtă rostul ascuns.

Asta înseamnă să citești viața.
Să te descurci în labirintul aparent simplu al existenței.
Să îți asculți intuiția. Să știi când să spui „da” și mai ales când să spui „nu”.

Și nu doar copiii trebuie să învețe asta.
Mulți adulți nu știu, de fapt, să citească. Nu cu adevărat.
Se împiedică în cuvinte frumoase și uită sensul. Se pierd în aparențe și nu mai văd fondul.

Trăim într-o lume cu multă informație, dar cu puțină claritate — ca și cum ai avea o bibliotecă imensă, dar nicio lanternă să citești în întuneric.

Suntem înconjurați de titluri, păreri, sloganuri. De ecrane care vorbesc, dar nu comunică.

Dar și mai puțini știu să citească printre rânduri.Să vadă tonul, nu doar textul. Intenția, nu doar cuvântul.

Adevărul care nu e scris cu litere, ci:

• Cu viață.
• Cu fapte.
• Cu alegeri.
• Cu prezență.

Țin minte că, odată, am auzit pe cineva spunând:
„Ar fi bine să înveți să citești printre rânduri.”
Am zâmbit atunci, din obișnuință.

Dar acum, știu că avea dreptate:

• E o artă.
• O formă de claritate.
• O înțelepciune.
• O protecție.

Și poate într-o zi, copilul tău – sau un om drag – va fi singur într-un loc străin, cu un drum necunoscut înainte.
Poate va fi noapte, sau va fi zgomot, sau nimeni nu va răspunde la telefon.
Și în tine se va aprinde un gând tăcut, dar plin de miez:
„Dacă știe să citească, nu se va rătăci.”

Iar atunci, în loc de teamă, vei simți ceva mai mare:
curaj, încredere și recunoștință.
Pentru că ai aprins în el nu doar mintea, ci și ochii cu care se citește viața.

Pentru că ai pus în mâinile lui o lanternă nevăzută, dar puternică: discernământul.
Și cu ea, chiar dacă lumea devine întunecată, el va ști să meargă mai departe.

Tu, cât de des citești viața?.

📚 Lecturi care continuă gândul:

Dacă acest articol ți-a deschis ochii asupra citirii vieții, îți recomand și aceste texte-surori, în care cuvântul, tăcerea și înțelegerea profundă se întâlnesc:

1. „Omul și Cuvântul – nașterea ființei prin rostire”
   Despre cum ființa umană se creează pe sine prin ceea ce rostește — și cum fiecare cuvânt devine o treaptă de conștiință.
   👉 Citește aici
2. „Cuvintele care nu se aud, dar se simt”
   Un articol despre limbajul tăcut al prezenței — cum citim gesturile, ezitările, absențele, și cum învățăm să le ascultăm.
   👉 Vezi articolul
3. „Puterea cuvântului asupra inimii (și în contradicție cu mintea)”
   Un text care explorează conflictul dintre ceea ce știm logic și ceea ce simțim — și cum cuvântul poate vindeca sau răni în funcție de unde pornește.
   👉 Citește articolul