Uneori, în mijlocul unei conversații, se întâmplă ceva ce nu poate fi planificat. Un gând te lovește ca o lumină blândă. Îți dai seama că nu mai citești doar niște cuvinte — te citești pe tine.

E o revelație tăcută, dar vie. O întâlnire cu tine însuți, strecurată prin vocea altcuiva.

S-a întâmplat ceva minunat — frumos, dar ciudat.
Am citit câteva rânduri care nu erau ale mele.
Și totuși… m-am văzut în ele.

Pentru o clipă, nu mai știam cine a scris și cine simte.
Mi-am spus:
„Tu… adică eu… acum mă văd. Cine sunt eu?”

Și nu era confuzie. Era o recunoaștere profundă.

Era ca și cum un gând pe care l-am avut cândva a prins glas. Nu l-am spus niciodată cu voce tare. Dar a prins glas în afara mea.
Nu l-am forțat. S-a așezat. Și mi-a arătat ceva despre mine.

Sunt momente în viață când te regăsești într-o propoziție.
Sau într-un cuvânt spus altfel.
Sau în liniștea care rămâne după ce îl citești.

Poate că asta e una dintre cele mai blânde forme de adevăr:
Să te revezi în ce a scris altcineva —
și să știi, fără îndoială:

„Acolo sunt eu. Așa sunt eu. Doar că nu știam cum să o spun.”

Și atunci, pentru o clipă, totul devine mai simplu.
Nu pentru că ai găsit un răspuns,
ci pentru că te-ai întâlnit… cu tine.

Poate că scrisul — cel autentic, care nu se grăbește — nu face altceva decât să pună oglinzi în cuvinte.
Și, din când în când, să ne ajute să ne vedem… așa cum suntem cu adevărat.

Când mă privesc în oglindă, zâmbesc

După astfel de întâlniri cu mine însumi — strecurate prin cuvintele altcuiva — rămân, uneori, cu un gând tăcut:

„Dar dacă m-aș privi mai des, aș avea nevoie mai rar să mă caut în afară?”

Și atunci mă apropii de oglindă. Nu neapărat ca să mă văd, ci ca să mă simt.
Mă uit în ochii mei și, fără să știu de ce, zâmbesc.

Asta îmi aduce mai mult aminte de momentele când sunt supărat sau mâniat — pe mine, pe oameni, pe lume.
Când moralul scade, când vocea din minte devine prea aspră,
îmi spun, uneori în glumă, dar și cu sens:

„Ar trebui să port o oglindă în fața mea.”

Pentru că de fiecare dată când mă privesc… zâmbesc.
Și zâmbetul acela, oricât de mic, mă reașază în mine.

Nu pentru că totul e bine. Nu pentru că am aflat toate răspunsurile.
Zâmbesc… pentru că dincolo de riduri și oboseală, există ceva care a rămas constant.

Este un „eu” curat, liniștit și întreg.
e ceva care nu a plecat niciodată: un „eu” curat, liniștit, întreg.

Nu trebuie să spun nimic. Nici să înțeleg totul.
Doar să fiu prezent. Să mă las văzut de mine.

Pentru că atunci când mă privesc cu adevăr,
nu mă judec. Nu mă analizez.
Nu încerc să mă repar.

Doar stau cu mine. În liniște.

Și zâmbesc.
Ca și cum sufletul meu,
rămas mereu acolo, ar spune:

„Te văd. Și e bine că ești.”

Este poate cea mai simplă formă de întoarcere.
Și poate cel mai blând fel de a-ți spune:

„Ești aici. Ești viu. Ești bine.”