✦ Cum am grijă de mine – o reflecție sinceră ✦

Grija de sine nu e un moft. Nici un lux pentru cei care au timp. Nu e despre lumânări parfumate, yoga la răsărit sau diete perfecte.

Deși uneori poate să le includă, nu despre asta e, în esență.

Grija de sine e o artă. O formă de a rămâne viu în mijlocul unei lumi care cere să fii doar funcțional.

E gestul tăcut care spune: „Îmi pasă de mine. Nu doar ca să rezist, ci ca să trăiesc.”

Este despre și despre corp. Când mănânc ceva hrănitor, nu doar îmi dau energie. Îmi reamintesc că locuiesc în acest corp și că am responsabilitatea de a-l asculta.

Când dorm suficient, nu doar îmi refac resursele – mă întorc la mine.

Când respir adânc, e ca și cum spun vieții: „Sunt aici.” Oboseala nu vine mereu din muncă, ci dintr-o absență subtilă – absența de sine.

Este despre minte. Când îmi dau voie să gândesc fără grabă.

Când nu alerg după soluții, ci doar stau.

Când las gândurile să curgă ca petalele florilor de primăvară – unele cad și se pierd în vântul uitării. Iar altele înmuguresc tăcut și vor da roade, cândva.

Așa se naște și liniștea mea.

Când nu cred tot ce-mi spune vocea interioară care mă critică. Când nu mai confund acea voce cu adevărul despre mine.

Este despre suflet. Când nu mă mint că sunt bine.

Când nu-mi pun un zâmbet fals peste o rană deschisă.

Când îmi permit să fiu slab, obosit, rănit.

Când nu mă judec pentru ce simt.

Când îmi acord timp să simt. Și mai ales, când îmi permit să mă opresc.

Când vorbesc cu vocile mele. Una blândă, care îmi spune cu răbdare: „Ești om. Ai voie să te odihnești.” Alta grăbită, care strigă mereu: „Fă mai mult! Nu ești îndeajuns! Ești în urmă!”

Le aud pe amândouă.

Dar am început să aleg.

Nu vocea mai tare, ci pe cea care mă liniștește. Nu pe cea care mă împinge, ci pe cea care mă îndeamnă cu blândețe.

💭 Cum am grijă de mine când spun „da” tuturor, dar „nu” mie?
💭 Cum am grijă de mine când mi-e rușine să cer ajutor?
💭 Cum am grijă de mine când vocea din cap îmi spune că nu merit?

Sunt întrebări incomode. Uneori, nu le pot răspunde. Uneori tac și scriu. Mă uit în tavan, dar cu inima spre interior. Și încep să simt din nou.

Grija de sine nu e un grafic frumos. Nu e o listă bifată. E acel gest mic care spune:

„Îmi pasă de mine chiar și azi, când nu pot mai mult.”

E și atunci când mă iert că n-am avut grijă de mine. Când nu mă pedepsesc pentru ce n-am reușit. Când mă țin pe linia de plutire, stângaci, dar încă acolo.

E dansul în care mai și calc greșit, dar nu ies din joc.

Uneori, grija de sine e atât de simplă!

Îmi pun mâna pe piept și mă întreb ce i-aș spune unui prieten drag, care trece prin ce trec eu.

Și atunci, ceva se deschide.

Îmi imaginez că nu sunt eu în fața mea, ci cineva pe care îl iubesc.

Cineva care a dat tot și acum e obosit.

Cineva care tace mai mult decât de obicei.

Care spune „sunt bine”, dar nu convinge pe nimeni. Cineva care nu cere, dar are nevoie.

Dacă acel om ar fi în fața mea, nu i-aș da sfaturi. Nu l-aș forța să zâmbească.

M-aș apropia ușor. Aș spune: „Te văd. Știu că e greu. Știu că te-ai străduit. Știu că ai obosit.”

I-aș aduce o cană cu ceai. I-aș pune o pătură pe umeri, dacă ar vrea.

Aș sta lângă el în tăcere. Și i-aș reaminti ceva simplu:

„Ești destul. Așa cum ești acum. Nu trebuie să fii mai productiv, mai calm, mai perfect ca să meriți iubire.”

Poate i-aș ține mâna. Poate nu.

Dar din privirea mea ar simți: „Nu ești singur.”

Apoi m-aș întreba: de ce nu pot să fac asta și pentru mine?

De ce, când eu sunt cel rănit, devin exigent, rece, dur?

De ce nu pot să-mi ofer blândețea pe care o am pentru alții?

Aici începe adevărata grijă de sine:

• Când nu mai am nevoie de o dovadă ca să fiu bun cu mine.
• Când nu mai aștept să „mă ridic” ca să mă accept.
• Când mă privesc cu ochii cu care l-aș privi pe cel mai drag om din viața mea.

Când îmi spun: „Ești om. Ai voie să greșești. Ai voie să simți. Și nu ești mai puțin valoros pentru asta.”

Grija de sine nu e perfecțiune. Nu e un program. E prezență. E acel moment în care, chiar și pentru o clipă, aleg să nu mă abandonez.

E un gest interior de reconectare. Un fel tăcut de a-i spune vieții: „Sunt aici. Încă sunt cu mine.”

Poate nu reușesc în fiecare zi. Dar azi, dacă am scris asta, înseamnă că nu m-am pierdut.

Că m-am regăsit puțin. Și poate că și tu.

Pentru că în fiecare dintre noi există un loc unde începe vindecarea. Și de cele mai multe ori, acel loc se deschide cu o simplă întrebare:

„Dacă aș fi un prieten drag pentru mine, cum mi-aș vorbi?”

Răspunde-ți.

Nu te grăbi.

Poate exact acolo începe adevărata grijă de sine.