Aparatul vestibular se află în regiunea fină a urechii noastre. Este ascuns într-un sistem delicat de canale semicirculare. Acest aparat tăcut ne ține drepți în lume: aparatul vestibular.
E acolo din prima zi și ne veghează în tăcere. Ne ajută să mergem, să dansăm, să privim în zare fără amețeală. Dar și mai profund – ne apără de cădere.
Ai observat vreodată ce se întâmplă cu un om care leșină?
Deși își pierde conștiința, corpul nu se prăbușește cu brutalitate. Parcă o inteligență tainică dinăuntru preia controlul și-l culcă lin la pământ, protejându-l.
Este paradoxal, dar atunci când omul iese din el, corpul are grijă să nu se lovească prea tare.
Și poate că de aici putem învăța ceva esențial:
echilibrul este înrădăcinat mai adânc decât voința.
Și, totodată, că viața însăși are mecanisme care ne trag înapoi la sol atunci când ne dezechilibrăm prea mult.
Ce este, de fapt, echilibrul?
Echilibrul nu e o stare perfectă, ci una vie.
Nu e o linie dreaptă, ci o armonie între mișcări opuse.
Este locul dintre „prea mult” și „prea puțin”.
Este acel punct tainic în care viața capătă sens fără să devină obsesie.
Te-ai întrebat vreodată:
– De câte ori exagerez, crezând că mă implic?
– De câte ori amân, crezând că aștept momentul potrivit?
În ambele cazuri, dezechilibrul preia cârma.
Și de multe ori, nu ne dăm seama decât atunci când deja am „căzut”.
Polarizările ne costă mai mult decât credem
Societatea ne împinge într-o logică a extremelor:
– Ori muncești până te prăbușești, ori nu faci nimic.
– Ori te dedici complet celorlalți, ori devii egoist.
– Ori te rogi non-stop, ori trăiești fără Dumnezeu.
Dar adevărul e altul. Viața reală respiră în spațiile de mijloc.
Între exterior și interior. Între tăcere și acțiune. Între visare și concret.
Excesul, oricât de „nobil” ar părea, devine povară.
Iar lăsarea în voia haosului duce la rătăcire.
Adevărata forță a omului matur e să știe cât.
Cât să dea. Cât să primească. Cât să lupte. Cât să renunțe.
Două cercuri, o singură viață
Două cercuri care alcătuiesc viața:
– Cercul material, în care locuiesc sănătatea, siguranța, munca și stabilitatea.
– Cercul spiritual, unde se află credința, conștiința, adevărul și iubirea.
Aceste cercuri nu sunt în opoziție. Ele se întrepătrund. Se susțin reciproc.
Dar, atunci când unul devine prea dominant, celălalt slăbește.
Când alergăm neîncetat pentru a produce și a acumula, pierdem liniștea și simțul interior.
Când ne refugiem doar în idealuri și rugăciuni, riscăm să pierdem contactul cu realitatea, cu prezența concretă.
Adevărata armonie nu vine din alegerea unuia în defavoarea celuilalt, ci dintr-un echilibru viu, zi de zi.
Să ne hrănim sufletul fără a ne neglija trupul.
Să muncim cu sens, fără să uităm să simțim.
Să ne rugăm, dar și să acționăm.
Să iubim – în cuvânt, în gest și în faptă.
Două cercuri, o singură viață.
O inimă care bate în ambele direcții.
Întrebări care luminează drumul
– În ce parte a vieții mele simt că am pierdut echilibrul?
– Există un exces pe care îl justific prin „e nevoie”?
– Ce evit de fapt, când spun că „nu e momentul”?
– Mă simt mai viu în alergare sau în liniște? Sau în echilibrul dintre ele?
Răspunsuri care nu sunt finale, dar sunt începuturi
Nu trebuie să ne grăbim să răspundem la toate.
Dar e esențial să începem să întrebăm.
Pentru că dezechilibrul nu începe cu o decizie mare, ci cu o neglijare mică.
Cu o oră de somn pierdută. Cu o conversație amânată. Cu o rugăciune uitată.
Iar echilibrul se recâștigă la fel:
– Cu o masă luată la timp.
– Cu o pauză de respirație.
– Cu o îmbrățișare oferită.
– Cu o recunoaștere sinceră: „aici m-am dezechilibrat”.
Echilibrul nu e o performanță. E o prietenie cu viața.
Nu trebuie să fim perfecți.
Dar trebuie să fim sinceri.
Să recunoaștem când ne-am dus prea departe.
Să ne oprim din alergare fără sens.
Să nu ne fie rușine să stăm. Să respirăm. Să fim.
În loc de încheiere:
Când ai uitat să te oprești,
viața te oprește ea – cu blândețe sau cu zgomot.
Când alergi prea departe,
inima te strigă înapoi:
„Unde ești tu în toate astea?”Echilibrul nu e o stare de neatins.
E ca mersul pe sârmă cu ochii închiși,
dar cu sufletul deschis.Între cer și pământ, între muncă și rugă,
între tine și tine,
stă un fir de lumină:
echilibrul.
Stăpânește Cuvântul – Valori, sens și dezvoltare personală 
Leave a comment